Mărturii

Mioara, dragostea mea

Un nume şi o boală care au intrat în viaţa mea într-o perioadă atât de grea de care ştiau foarte puţini şi nici aceia tot. Şi a intrat uşor, lin, acum mi se pare prea lin, simt ca am pierdut atâtea şi mai ales timp. Şi mă sunau prietene bune şi îmi mai spuneau de Mioara, iar eu auzeam, mă pătrundeau toate, dar nu mă implicam, refuzam să depăşesc starea mea, credeam că trebuie să le iau pe rând.

Şi mă sună o prietenă şi îmi spune minunata (şi adjectivul meu vine de la „minune”) replică a minunatei Mioare: „Când reuşesc să fac o ciorbă (şi îmi ia vreo 3-4 ore) simt că am escaladat Everestul”. Şi mă sună altă prietenă şi îmi spune acelaşi lucru. Şi vine şi a treia cu aceeaşi frază, iar eu mă întreb în sinea mea dac-o fi vreo glumă şi eu nu înţeleg, având acest simţ pierdut (din fericire, nu definitiv).

Dar nu e glumă, e adevăr, e adevărul care m-a salvat, care m-a scos din iadul meu, în care mă adâncisem singură, dar din care nu mai puteam să ies tot aşa. Mă adâncisem uşor şi aşteptam, Îl imploram pe Dumnezeu să mă scoată mai repede, căci nu mai puteam duce durerea. Dar a trebuit să ies tot uşor-uşor, cu ajutorul ciorbei. Da, da, citiţi bine, prin ciorba Mioarei m-am vindecat eu. Voiam să fiu şi eu în stare să îi dau Mioarei o ciorbă măcar. Dar trebuia să încep cu ciorba mea, cu ciorba copiilor mei. Şi am lăsat pijamaua şi am luat legumele. Curăţam morcovul, nu mai puteam, hohoteam, îngenuncheam şi apoi auzeam: „Când reuşesc să fac o ciorbă (şi îmi ia vreo 3-4 ore) simt că am escaladat Everestul”. Luam şi ţelina şi uşor-uşor, cu Mioara în gând, am reuşit. Şi lin, ca o adiere de vânt, cuvintele acestea mă însoţeau şi prindeam viaţă, redeveneam eu. Am luat zilnic remediul „Mioara” şi durerile s-au alinat, apoi au plecat cu totul.

Povestea e mai lungă, dar vreau să ajung la carte. Cartea m-a pătruns cu totul (n-am mai avut de mult în mână o carte pe care să n-o pot lăsa până la final, spre uşoara disperare a burticilor înfometate), am plâns, am râs, am recitit, am plâns şi am râs din nou.

Şi… m-am îndrăgostit de Mioara, de copii, de toţi. A fost dragoste la prima citire, aşa cum a fost cu soţul meu la prima auzire (despre el). Şi am cunoscut-o pe Mioara (o mai întâlnisem, dar nu ne cunoşteam direct), dar am stat până la sfârşit, am privit-o, aş fi vrut să plec, să nu o obosesc, să nu ştie de mine, de noi, să rămânem în umbră. Dar voiam să îi spun şi cât o iubesc, cât îi iubim pe toţi, voiam să strig, să ştie toată lumea, dar nu e în firea mea să fac astfel de declaraţii în afara familiei.

Însă acum un lucru e sigur: Mioara e singurul om din lume (afară de familie) căruia nu îmi e ruşine să îi spun că o iubesc, c-aş vrea să îi iau pe toţi 7 şi să îi pun undeva unde doar să se bucure, să nu îi doară nimic, să nu le lipsească nimic, să plesnească de fericire continuu.

Şi m-am dus uşor, timidă ca întotdeauna, dar Mioara m-a luat în braţe, m-a sărutat cu tot dragul şi a zis: „Vai, cât de mult vă iubesc, vă mulţumim atât de mult, nu am cuvinte…”. Părintele chiar mi-a zis la plecare: „Eu am crezut că ne confundă”. Dar nu, pentru că aceasta este Mioara. Plină de iubire. Şi de-aia cancerul ăsta nu poate ajunge la inimă, că nu are loc, dar nici nu ştiu cum mai încape pe undeva în Mioara, cum mai are loc de atâta iubire. Iubire pentru Dumnezeu, pentru copii, pentru Viorel, pentru toţi oamenii care o iubesc sau nu (încă).

Aş vrea să îi dăruiesc Mioarei toate ciorbele din lume, să îi dau un plămân, să îi dau zile din viaţa mea. Îmi şi imaginam într-o noapte cum ar fi dacă i-am da cu toţii un anume număr de zile din viaţa noastră, să mai adunăm măcar de vreo 10-15 ani. Sau să îi dăm 1% din respiraţia noastră de fiecare clipă sau să îi luăm noi câte puţin din durere, precum regina din povestea noastră. Şi nici nu am face vreo faptă bună, ar fi tot interesul nostru, pentru că toţi avem nevoie de Mioara.

Mioara e viaţă cu fiecare respiraţie chinuită a ei, are mai multă viaţă decât fiecare dintre noi, uneori cred că nici nu respiră aer, ci doar iubire (dar de cele mai multe ori cred că doar expiră iubire, fiindcă de inspirat nu îi oferim prea mult).

Şi mi-e ruşine, ruşine că nu avem atâta credinţă, iubire, rugăciune, îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu pentru un om care ne-a dat atât, ne-a dat totul, ni s-a dat pe sine.

Şi mă trezesc cu Mioara în gând, adorm cu ea în gând, ziua mă gândesc la ea, la fiecare alăptat noaptea mă rog să doarmă şi Mioara, măcar până la 4, cum zice ea, şi încerc sa transform revolta şi ruşinea în rugăciune şi gând bun măcar.

Dar mă gândesc cum cele câteva mii de oameni care am citit cartea nu putem să ne rugăm pentru Mioara cu adevărat, nu putem muta nicio metastază, darmite un munte.

Şi îmi spun că dacă nici la Mioara nu am putut împleti rugăciunea cu milostenia, atunci la cine? Of, Doamne al iubirii şi milostivirii, cum vom apărea în faţa Ta?

Să o iubim, oameni buni ai lui Dumnezeu, pe Mioara şi să îi dăruim din viaţa noastră!

 

Magdalena Păunoiu