Interviu II

Este o minune copleșitoare jertfa pentru celălalt! (II)

 Ascultând-o din nou pe Mioara Grigore, mama cu cinci copii bolnavă de cancer, nu poţi să nu te întrebi: oare rănile noastre nu sunt brazdele pe care le întoarce Dumnezeu pentru a răsădi în ele lumină? Oare nu ar trebui mai degrabă să ne bucurăm când suntem „araţi şi semănaţi”, întru asemănarea cu Cel ce pe cruce a pătimit spre mântuirea noastră?… Şi, oare, poate fi vreodată Înviere fără Răstignire? …

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri. (Matei 5:12)

– Doamnă Mioara, e greu să creşti cinci copii în ziua de astăzi?

Mioara Grigore:

Eu am stat nouă ani acasă să-i cresc, având concediile de maternitate unul după altul – pentru că aşa s-au născut copiii, unul după altul – şi nu am mai ajuns la liceul din Tărtăşeşti să predau. Şi când, după nouă ani, m-am întors la catedră, domnul inspector din Târgovişte n-a crezut: „Cum să aveţi boala asta, şi să aveţi şi cinci copilaşi?… Eu unul nu vă cred. Am impresia că aţi luat banii  degeaba!”.

A doua zi m-am prezentat cu toţi cinci la inspectorat. A rămas uimit. Mi-a zis: „Sigur nu sunt nepoţii? Chiar sunt copiii?… ”. Pentru că majoritatea care nu ne cunosc cred că sunt nepoţii, noi căsătorindu-ne mai târziu.

Aceşti copii minunaţi ne-au apropiat foarte mult de Dumnezeu, în primul rând Nectarie… Să vă spună soţul ce mult ne-a dăruit şi sub ce formă…

Viorel Grigore:

Când a apărut Nectarie, au început să apară foarte multe minuni. Bine, minunile au început de când ne-am cunoscut.

Când am ajuns la Părintele Adrian Făgeţeanu am început să cunosc şi eu cu adevărat ce înseamnă credinţa ortodoxă. Eram foarte departe. Mă consideram centrul universului – ditamai inginerul, cel mai deştept, cel mai frumos, cel mai bun jucător de şah.

Şi, pentru că tot veni vorba de cunoaşterea lui Dumnezeu, pe Dumnezeu nu poţi să-L cunoşti la chefurile studenţeşti. Îl cunoşti doar în disperare sau în suferinţă. Am avut marea şansă – şi portiţa lăsată de Dumnezeu! – că am cunoscut-o pe soţia mea.

Prin intermediul ei L-am cunoscut pe Dumnezeu şi mi-am făcut duhovnic. Aveam multe căutări, Noica, Ţuţea, dar îmi lipsea ceva. Nu mă regăseam. Eu aveam o pasiune (şi încă o am), pentru matematică; şi acolo există o legătură mai discretă, între Dumnezeu şi matematică, între matematică şi  Dumnezeu – totul e precizie.

– Înainte să-L cunoașteti pe Dumnezeu, cum priveați viața?

Viața era pur materială, tip ecuație diferențială cu câteva soluții. Eu aveam o mare aversiune față de ființele care ar fii trebuit iubite. Eram un misogin. Nu aveam nici un gând de însurătoare! Trăiam ca un singuratic…

Pe mama mea, Dumnezeu să o ierte, o duceam la biserică, dar eu rămâneam afară. O duceam cu mașina, dar nu intram niciodată în biserică. Însă, o duceam în fiecare Duminică. Totuși, m-a pus pe gânduri lucrul acesta: de ce se duce?… Postea, iar mie și lui taică-meu ne gătea de dulce. Nu ne-a impus niciodată să postim. Dar ea postea aspru. A dat dovadă de multă delicatețe. Şi Dumnezeu este foarte delicat și nu ne impune nimic.

După moartea tatalui meu am rămas singur cu o suprafață foarte mare de teren. Şi au fost niște ani secetoși, și începusem să dau cu barda în Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama că nu sunt sănătos la cap. Îmi ziceam: „Domnule, eu am luat-o razna, înseamna că eu nu mai sunt om!“. Şi a venit această minunată soție și m-a salvat…

– Ce v-a atras la soția dumneavoastră?

Fermitatea cu care a vrut să mă ducă spre Dumnezeu. Acea hotărâre, la început univocă, a devenit apoi biunivocă. Mi-am zis: “Această ființă vrea să facă ceva”. Și m-a atras enorm. Plus pelerinajul la Cuvioasa Parascheva, despre care v-am povestit. Pentru mine a fost o minune, nu se poate descrie în cuvinte. Dacă venea cineva și zicea că Dumnezeu nu exista, îi dădeam și vreo două palme. Dintr-un ateu convins… Pentru mine a fost convertirea, să zicem… dar, convertirea nu știu când va fi… e perpetuă și continuă. Pentru mine a fost începutul. Simțeam un gol sufletesc imens. Era clar că nu mai puteam trăi așa. Plus că, lucra conștiința. Pentru orice om există ultimul judecător — conștiința. Ea lucrează și, la un moment dat, îți pune niște întrebări, te uiți în oglindă. Şi mi-am dat seama că trebuie să am și eu cel puțin un mic „clic” pentru Dumnezeu.

„De ce, Doamne, îmi dai mie crucea asta?…”

– Revenind la Nectarie, I-ați reproșat vreodată lui Dumnezeu că v-a încercat prin această ispită, de a avea un copil cu sindrom Down?

Da. La un moment dat, în prostia mea și în slaba credință, am început să hulesc, să am gânduri de deznădejde. „De ce, Doamne, imi dai mie crucea asta?… Eu, care fac și dreg, și mă duc la biserică…“. În momentul acela, vin lupte interioare foarte profunde. Numai un duhovnic bun te poate îndruma ca să poți să scapi de gândurile astea, care te atacă tot timpul. După aceea, mi-am dat seama că totul venea din mândrie și din animalul din mine care încă n-a murit, și că Nectarie, de fapt, ne-a oferit foarte multe minuni.

Cum a apărut el, au apărut și oameni deosebiți în viața noastră, cu un mare spirit de sacrificiu. Au început să mă sune și foștii colegi de facultate și m-au întrebat cu ce ne pot ajuta — și mă refer acum la unii oameni care n-au nici o legătură cu Biserica. Ei bine, sunt oameni din afara Bisericii care fac fapte! Pentru mine este extraordinar. Poate dacă nu era Nectarie, nu mă mai întâlneam niciodată cu ei. Şi asta tot o minune este.

Am fost odată la Frăsinei. Pentru mine, Frăsineiul a fost școala mea duhovnicească. Mă duceam foarte des acolo, la „Athosul românesc”. Nectarie era într-o situație aproape de moarte, avea un defect septal atrial la inimioară și era propus pentru operație. Soția se ruga mereu la Sfântul Nectarie. Şi am zis unui Părinte de acolo: „Părinte, ce fac, sunt distrus…” Bineînțeles, gândeam lumesc. Şi-mi zice: „Dați slavă lui Dumnezeu, pentru că la momentul la care va muri, vă mărturisește un îngeraș în Ceruri“. Şi atunci mi-am venit în fire. Am realizat ce prăpastie este între o adevărată credință, de tip monahal, și o credință din asta molatică. Am venit mult mai ușurat de acolo și am înțeles că trebuie să luptăm în continuare, indiferent ce se întâmplă, pentru că asta e voia lui Dumnezeu.

După ce Nectarie s-a vindecat minunat, chiar fără intervenție chirurgicală, am aflat că soția era iar însărcinată cu al patrulea copil. Şi a apărut întrebarea: ce facem?… Că, după un copil cu probleme de malformații grave, mai vine un alt copil. Şi doctorița cu care a născut (care era totuși o femeie credincioasă și cu mare dăruire!) mai avea puțin să ne spună să renunțăm la el, că va ieși o legumă. A fost un moment — ca multe alte momente dramatice din viața noastră, că au fost foarte multe – când ne plimbam prin curtea spitalului, normal, ca două legume, eram terminați. Şi, deodată, mi-a venit mie așa, un gând: „Măi, noi suntem prea proști ca să ne mai dea Dumnezeu încă un copil cu handicap!“. Eu unul mă simțeam foarte prost. Şi, slavă lui Dumnezeu, a venit un copil foarte sănătos! A fost atunci o hotarare extraordinară, o mare cumpănă în viața noastră, că puteam să devenim criminali în serie, eu și sotia mea…

Mioara:

Mai mulți doctori ne spuseseră (vreo patru!) că Macrina va fi un copil-legumă. Şi am născut-o la 5.100 de grame. Am luptat amândouă, că era să murim atunci amândouă, fără cezariană, îmi ieșiseră ochii și la propriu, și la figurat… Şi s-a născut un copil extraordinar de sănătos.

Doctorii au zis că nu se poate așa ceva. A venit ziarul din Pucioasa să-mi ia interviu — cum de-am născut fără cezariană? Dar, nimeni nu știa dinainte câte kilograme are copilul, nu bănuiam. Prin luna a șaptea mi-au zis ca fătul nu este dezvoltat suficient — și atunci m-am pus pe mâncat și în doua luni l-am făcut de 5.100 de grame.

Viorel:

Doctorița a avut mari probleme din cauza acestei nașteri – au dat-o afară din spital, pentru că a fost o naștere cu risc mare de mortalitate. Pentru medici, noi suntem nilte numere, nilte statistici, ăsta e sistemul… Şi, dacă ai mai mult de 40 de ani, ai risc foarte mare să mori la naștere. I-au reproșat acelei doctorițe că soția mea a născut natural. Această doamnă doctor s-a luptat enorm. S-a pliat foarte bine pe soția mea, care e și ea o luptătoare. Dar, asta e marea ruptură între lumea celor ce cunosc știința și lumea minunilor lui Dumnezeu…

„Îmi doresc să mă pot bucura de lupta mea cu cancerul.”

– Să ne întoarcem la Nectarie… Cum comunicați cu el?

Mioara:

Mai greu. Acum a început să vorbească și datorită frățiorilor lui, care stau de vorbă cu el tot timpul. La un moment dat, el era pe săliță în față, și eu cu sotul în casă și nu vorbea nimic. Şi zic: „Vezi, tati, niciodată n-o să vorbească copilașul nostru. Uite, acum unde e Nectarie?”. Şi el, de-afară, de pe sală, zice: „Aci, mă-ncalț!“. A fost prima frază, pe care am sărbătorit-o toată ziua. Mi-am dat seama că e o altă minune și noi nu avem încredere și răbdare. La școala mai râd de el, îl fac „prostuț”… Macrina vine plângând, ea încearcă să-și apere frățiorul — nu e ușor, dar mai are și ceilalți trei aliați, frățiorii lui, care luptă enorm pentru el.

Nectarie uneori e foarte încăpățânat, dacă îi spui să nu facă asta, el o face de mii de ori. Şi dacă aș avea unu la un milion din îndrăzneala lui, încăpățânarea lui pentru Dumnezeu, aș ajunge departe, aș zbura. Acea încăpățânare care te fortează să fii răbdător.

De un an de zile nu mai pot să stau cu el la slujbă în biserică, fiindca, atunci când slujește Părintele, mormăie și zice „Amin, amin“. Zice că „slujește și el”. Vorbește tot timpul: „Amin, amin, Doamne, Doamne… “ Mai ies cu el afară, ne mai plimbăm. El își dă seamă că ceilalți pot să vorbească și el nu poate și devine mai nervos, mai agitat, dar apoi se liniștește. De la un timp, se vede la el o evolutie foarte bună și Îi mulțumim lui Dumnezeu.

Cand îl mai cert, vine și ne ia de gât și zice: „Mami, iubesc pe tine! Tati, iubesc foarte mult!“    Şi-mi dau seama ce lecție de viață îmi dă și cât de simplu este el. Probabil, e un grad de sfințenie. Poate părea exagerat, dar e una dintre virtuțile pe care le aveau Sfinții, când reacționau la răutatea celorlalti cu bine. Așa face Nectarie. El nu are răul, nu are răzbunarea, nu are ținerea de minte a răului — nu, niciodată.

Câteodată, și frații îl mai izolează, pentru că nu vibrează pe aceeași lungime de undă cu ei. Dacă frații îl izolează, societatea îl va izola sigur. El va fi la un moment dat ocărât, scuipat, marginalizat… Pentru el este o Cruce care a început la naștere. O Cruce foarte grea. Dar și o șansă enormă de mântuire.

– Doamnă Mioara, ce vă face fericită?

Tot ceea ce trăiesc, cu mici excepții. Faptul că și eu și soțul avem un duhovnic care știm că ne are în suflet, ne poartă de grijă și ne duce din greutatea Crucii, că avem cinci copii maturi, care ne dau lecții de viață uluitoare, că am cunoscut oameni minunați care ne-au copleșit cu jertfa lor… Şi mai am timp să învăț și-mi doresc mult să nu mor până nu învăț să mă bucur de această luptă a mea cu cancerul. Dacă aș putea să am bucuria deplină și onoarea pe care mi-a făcut-o Dumnezeu dându-mi aceasta boală, să am puterea de a mă bucura și în această tristețe, atunci aș fii cu adevărat fericită.

– Credeți că s-au deteriorat relațiile dintre oameni în ultimul timp?

Parțial. Pentru că am descoperit, de exemplu, la liceul unde am predat, ca am colege, femei minunate care fac naveta din satele de departe, vin zeci de kilometri, pleacă la 4 dimineața — și aceste femei, care poate nu merg în fiecare Duminică la biserică, au puterea de a înțelege suferința celuilalt, de a construi relații de respect și de dragoste… Şi mi-am dat seama că oamenii au puterea de a merge mai departe dacă au măcar această fărâmă de milă sau de înțelegere față de celălalt.

„Doamnă, sunteți atât de frumoasă pentru noi!”

Când m-am intors la liceu să predau după nouă ani de zile, am fost socată. Acum nouă ani, elevii erau altfel. Aveau alt respect, altă rușine, alt mod de a se comporta în fața profesorilor. După nouă ani am descoperit niște liceeni revoltați, debusolați, gălăgioși, lipsiți de valori elementare care să-i ghideze; dar eu, când m-am întors la catedră, eram cheală, faceam citostatice, galbejită toată și vomitam în fiecare pauză — și, credeți-mă că, mi-au dat o putere de a merge mai departe!… În fiecare zi, îmi spuneau: „Doamnă, haideți să ne mai povestiți din viețile Sfinților! Şi vrem să vă spunem că sunteți atât de frumoasă pentru noi!“. Iar eu arătam cumplit. Şi-mi dădeau atâta putere de a merge mai departe liceenii ăștia debusolați! Atunci mi-am dat seama că, și atunci când înjurau, când se băteau, când vorbeau mai mult decât vulgar, își păstrau acea doză de inocență și aveau în ei chipul lui Dumnezeu, fărâma de dumnezeire…

 – De ce credeți că s-au schimbat în felul acesta tinerii?

S-au depărtat mult de ei înșiși, nu sunt împăcați cu nimic. Şi cred că, inițial, i-am judecat: „Nu se poate, măcar tăceți la oră!“. Vorbeau, nu mai aveau răbdare în bănci, dintr-o dată dădeau din mâini, din picioare… Şi, cunoscându-i mai bine, mi-am dat seama că și condițiile în care trăiau acasă erau groaznice: părinții cu mari datorii, cu munci la câmp, cu neajunsuri… Părinții înșiși aveau probleme sociale și de comportament.

– Ce îi atrăgea la orele dumneavoastră?

Eu nu prea urmăream planificarea. Le vorbeam despre dragostea lui Dumnezeu, le povesteam vieți de Sfinți, îi îndemnam; „Haideți, să vedem cum aplicăm și noi în viața de zi cu zi toate acestea, să vedem ce putem îmbunătăți”… Era atâta atenție și liniște la ora mea – mă ascultau, căci le vorbeam de problemele lor reale. Unii chiar aveau lacrimi în ochi și m-așteptau pe hol: „Ştiți, problema asta o am“… Apropierea aceasta, bucuria și onoarea pe care mi le făceau de a-mi dezvălui mie din secretele sufletului lor era mare lucru. Şi încercam să vorbim. Aveau nevoie ca de aer de comunicare și de dragoste. Şi ei îmi dădeau mie puterea de a lupta când mă mințeau atât de frumos, spunându-mi cât sunt de frumoasă pentru ei. Şi eu le povesteam, le spuneam povești — tineri de 17-18 ani care erau înnebuniti după povești! Le plăcea poate întoarcerea aceea în copilăria lor, încă neamenințată, probabil, de neajunsuri și atâtea vulgarități.

– Doamnă Mioara, acum, la final, aș dori să vă adresați în special celor care au cruci grele de dus, asemenea dumneavoastră…

Să nu dispere ca mine, cum am disperat eu – și îmi pare atât de rău… Mi-e rușine față de Dumnezeu că, la un moment dat, am avut în suflet o tristețe vecină cu deznădejdea. Sper să nu mai ajung niciodată acolo. Mi-e rușine că am disperat. Să nu dispere, pentru că exact când se așteaptă mai puțin, va veni minunea! Eu, din păcate, n-am așteptat-o, n-am meritat minunile astea, dar au venit. Au venit probabil pentru acești copilași. Şi faptul că, încă trăiesc e o minune.

Exact asta simt, nu meritam atâtea minuni… Şi totusi ele au venit. De fiecare dată când nu puteam să nasc, mă duceam la icoana făcătoare-de-minuni de la Ghighiu. Şi îl trimiteam și pe soțul, că treceau zeci de ore și eu nu mai nășteam — eram cea mai păcătoasa din salonul de nașteri, că toate nașteau după câteva ore, numai la mine treceau 10 – 15 ore, ajunsesem și la 20 și tot nu nășteam, doar urlam. Şi Măicuța Domnului mari minuni a făcut cu mine. Şi, după un an de lupta cu cancerul, m-am dus și i-am zis: „Măicuța Domnului, te implor, un an îți mai cer, ca Iustina să facă 3 ani. Măcar să fie cu un an mai mare!“. Avea 4 ani. Şi nu dormea noaptea decât dacă punea mânuțele pe obrajii mei. Şi eu, în disperarea mea, mă rugam la Dumnezeu: „Doamne, ce femeie, pe asemenea călduri — căci era vară, era foarte cald – să accepte să o sufoce o fetita cu mâinile pe obraji? Cine va sta cu obrajii în mânuțele fetitei mele?”… Şi am cerut un an. Şi a trecut un an, și am trăit un an, după care m-am dus la Părintele duhovnic și i-am spus: „Părinte, mi-e rușine să mai cer încă un an, mă simt atât de lașă, de jalnică… Cum să zic eu?“ „Să ne rugăm să intrăm în prelungiri…“, a zis Părintele zâmbind. Şi iarăși mi-a dat putere. Şi m-am rugat cât de cât și cu copilașii, și cu acești oameni sfinți pe care i-am întâlnit, poate îmi mai dă Dumnezeu câteva „prelungiri”…

– Să vă ajute Bunul Dumnezeu să vă bucurați cât mai mult de copilașii dumneavoastră…

Amin!

Anunțuri